News Politic & L.I.

În următorul material video, trimis de vizitatorul portalului informaţional Politik.md pentru a fi analizat în cadrul proiectului Lie to me – Politics of Moldova este vorba despre practica șantajului politic.
Valeriu Pasat, fost director al Serviciului de Informaţii şi Securitate (SIS) şi fost ministru al Apărării, a făcut publică informația precum că ex-preşedintele Vladimir Voronin ar fi încercat să-şi consolideze puterea politică şi financiară cu ajutorul serviciilor secrete. Fostul şef al statului, secretarul general al comuniştilor, i-ar fi cerut să adune informaţii compomiţătoare până şi la adresa unor activişti ai partidului său: Vladimir Ţurcan, Vadim Mişin, Dmitri Todoroglo, Ala Popescu.
Vladimir Ţurcan a recunoscut că a văzut pe masa lui Voronin un dosar cu informaţii despre el, dar nu a fost niciodată şantajat. În plus, susţine Ţurcan, Pasat a minţit atunci când a spus că a refuzat să îndeplinească ordinul lui Vladimir Voronin.
„Ştiu despre informaţiile pe care le-a prezentat Valeriu Pasat despre mine lui Vladimir Voronin, însă eu nu am fost şantajat. Pasat minte când spune că a refuzat să adune acest compromat”, a declarat Vladimir Ţurcan.
Şantaj - Constrângere exercitată asupra unei persoane / grup cu scopul de a dobândi în mod injust un folos (bani, favoruri etc). pentru sine sau pentru altul sub ameninţarea dezvăluirii unor fapte secrete (compromiţătoare) sau prin alte mijloace de ameninţare sau intimidare.
Şantajul politic este răspândit și utilizat ca armă de obținere sau menținere a puterii în toate statele și de către multe partide politice, fără excepţie, în special de către partidul de guvernare. Acesta deține controlul asupra resurselor administrative. De exemplu, nici o campaniei electorală în ţările democratice nu s-a desfășurat fără colectarea materialelor compromițătoare despre adversarii politici.
Şantajul este aplicat și în interiorului partidului, însă mai des – în exterior. Multe partide politice, împreună cu dosarul unui membru de partid, adună informații care l-ar discredita, în scopul de a elimina riscurile asociate cu instabilitatea politică.
Pentru ca materiale care-l prezintă într-o lumină nefavorabilă să fie funcționale este necesar doar ca persoana supusă şantajului să fie informată de existența unui astfel de dosar ca să fie cuprins de frica divulgării.
În cazul în care nu sunt găsite informații de compromitere în ajunul aderării la un partid politic există și cazuri când dosarul dat este fabricat Drept surse de inspirație servesc participarea persoanei la diverse manifestări ale partidului, banchete, celebrarea evenimentelor importante.
Nu există nici un oficial de rang înalt, pentru dicreditarea căruia, seviciile secrete nu au colectat informații ”utile”. De obicei aceste materiale compromițătoare sunt adunate sau fabricate la comandă pentru ca persoana șantajată să poată fi controlată și să fie exclus riscul trădării intereselor partidului, persoanei sau grupului de interese.

"Nu este atât de straniu și alarmant existenţa informaţiei compomiţătoare la adresa unor politicieni, decât lipsa acesteia".Ian Lisnevschi.

Vizitatorii noștri sunt cei care decid cine va fi următoarea persoană analizată în cadrul proiectului:

La rubrica adaugă comentariu sau contacte scrieți numele, prenumele persoanei interesate, plus link-ul spre înregistrarea video.

Dacă înveţi să citeşti şi să interpretezi motivele şi acţiunile altor oameni, acest instrument extrem de valoros te va ajuta în egală măsură să descoperi indicatorii minciunii la specialişti în falsificarea limbajului trupului şi efectele pe care acestea le pot avea asupra ta.
Video a fost analizat la propunerea vizitatorului portalului politik.md, Nicolai T. - 29 Octombrie 2009 15:33 şi k@t - 29 Octombrie 2009 16:39 (Lie to me - Politics of Moldova: “Talk Show cu D.Chirtoacă, M.Laguta, O.Cernei”).

Vizitatorii noștri sunt cei care decid cine va fi următoarea persoană analizată în cadrul proiectului:
La rubrica adaugă comentariu sau contacte scrieți numele, prenumele persoanei interesate, plus link-ul spre înregistrarea video.

După experimentul realizat de compania POLIT CONSULT în colaborare cu A.O. «Tinerii Democraţi » (autorii filmului documentar « În apărarea Moldovei »), dintre 50 de publicităţile ascunse a unor concurenţi electorali, difuzate în timpul campanilor electorale din Republica Moldova, a fost ales cel mai de succes.

Limbajul trupului numit și comunicare nonverbală, include formele de comunicare ce nu folosesc limbajul articulat - expresiile emoționale precum mimica (mișcările ochilor, buzelor, sprâncenelor, contactul vizual), pantomimica (poziția corpului, mersul, gesturile), atingerile, schimbările petrecute la nivelul vocii (intonația, ritmul).
Atât politicienii, cât și „actorii” spoturilor publicitare, sunt specializați în falsificarea limbajului trupului, apelând la acesta pentru a-i face pe alegători şi, respectiv, pe receptorii mesajelor publicitare, să creadă afirmaţiile lor. „Efectele comportamentelor mincinoase ale politicienilor se văd atunci când sunt nevoiţi să-şi cumpere voturile pentru că nu-i mai crede nimeni“, explică politologul C. Pârvulescu. Atunci când minciuna nu le mai este suficientă, politicienii recurg la cumpărarea voturilor, conchide el.
Dacă înveţi să citeşti şi să interpretezi motivele şi acţiunile altor oameni, acest instrument extrem de valoros te va ajuta în egală măsură să descoperi indicatorii minciunii la specialişti în falsificarea limbajului trupului şi efectele pe care acestea le pot avea asupra ta.
Vizitatorii decid cine va fi următoarea persoană analizată:
La comentarii s-au la contacte trimiteţi Numele Prenumele şi lincul la video.

Noi, grupul de analişti politici "Politik", avem intenţia de a sesiza concetăţenii noştri să perceapă mecanismele secrete de manipulare şi să li se opună. Îi invităm pe alegători, specialişti în tehnologii politice, politicieni să dezbatem împreună materiale la rubrica "Tehnologii politice". Vom vorbi despre politică, despre campaniile electorale, evitând exemplele din viaţa politică a Republicii Moldova. Cititorul are dreptul să-şi facă el, însuşi, concluzii şi să contracareze de sine stătător metodele de manipulare. Fiecare are dreptul la propria opinie, fiecare e liber să aleagă!
“Votul este cel mai puternic instrument
pe care l-a avut omul vreodată pentru a învinge nedreptatea”
Lyndon Johnson
La etapa actuală, dreptul electoral, adică dreptul constituţional al cetăţeanului de a alege, de a fi ales şi de a-şi exprima prin vot atitudinea privind cele mai importante probleme ale statului, societăţii în ansamblu şi/sau în probleme locale de interes comun este recunoscut şi consfinţit în acte legislative în majoritatea statelor lumii. Pentru oameni, dreptul de a alege reprezintă posibilitatea de a-şi hotărî independent soarta şi şansa istorică, de a exclude dictatura unei singure persoane sau unui grup restrâns de la putere.
Odată cu începerea campaniei electorale pentru alegerile în organul legislativ suprem al ţării
(Parlament, Senat, Dumă, etc.), în autorităţile administraţiei publice locale (oraş, judeţ, stat), sau a şefului statului, unele persoane ce candidează pentru ocuparea unor funcţii publice eligibile, cât şi grupuri de interese finanţate din exterior, aplică scenarii electorale regizate din timp, în scopul manipulării opţiunii electorale a votantului şi câştigării alegerilor.
“Nimeni nu este în drept să exercite presiuni asupra alegătorului pentru a-l face să voteze
sau să nu voteze, precum şi pentru a-l împiedica să-şi exprime voinţa în mod independent”
(Codul electoral al Republicii Moldova, art. 7)
Datorită faptului că funcţionează eficient principiile economiei de piaţă, totul a avut şi va avea preţ de vânzare sau cumpărare, inclusiv Votul cetăţeanului. Aceste afirmaţii sunt bazate pe studiul transparenţei procesului electoral, normelor şi caracterului desfăşurării alegerilor într-o societate democratică, precum și pe analiza rezultatelor monitorizării alegerilor de către observatorii naţionali sau reprezentanţii organizaţiilor internaţionale sau nonguvernamentale şi reflectarea acestor alegeri în mijloacele de informare în masă.
Majoritatea cazurilor de încălcare a normelor referitoare la alegerile libere şi democratice, inclusiv cumpărarea sau vânzarea voturilor alegătorilor au fost comise de către persoanele de încredere a concurenţilor electorali în timpul campaniei electorale în ziua desfăşurării alegerilor şi, în final, la numărarea voturilor şi totalizarea rezultatelor alegerilor.
Până la alegeri
Încălcări grave ale legislaţiei electorale sunt comise şi de unii funcţionari de stat de rang înalt, care participă la o serie de întruniri cu caracter electoral, nefiind destituiţi din postul pe care îl ocupau la momentul înregistrării lor în calitate de concurenţi electorali. Aceşti demnitari desfăşoară acţiuni de agitaţie electorală pentru a-i influenţa direct pe unii alegători (preoţi, medici, profesori, primari), să-i manipuleze în ziua alegerilor pe cetăţenii cu drept de vot, nedeterminaţi în opţiunea lor electorală.
În timpul alegerilor, în multe ţări este răspândită practica «mitei electorale», adică cumpărarea voturilor prin oferirea de ajutoare umanitare din fonduri nedeclarate. Astfel, sunt repartizate cadouri-colete, cu produse alimentare (făină, orez, zahăr, ulei, etc.), băuturi sau bani, populaţiei sărace în schimbul exprimării opţiunii lor electorale pentru candidatul sau partidul politic recomandat. Această mită a asigurat unor partide politice victorie la alegeri în unele state.
“Concurenţilor electorali li se interzice să propună alegătorilor bani, cadouri,
să distribuie fără plată bunuri materiale, inclusiv din ajutoare umanitare
sau din alte acţiuni de binefacere”
( Codul electoral al Republicii Moldova, art. 38, alin. 7)

În mod evident, candidaţii vor recurge şi la oferte mai neobişnuite în speranţa că vor câştiga mai multe voturi la alegeri. De exemplu, în unele ţări, unii candidaţi chiar au distribuit gratis diverse medicamente alegătorilor mai în vârstă, în schimbul fidelităţii electorale. Astfel, pentru combaterea acestei practici în Thailanda, au fost înăsprite legile. Candidaţii electorali, care cumpărau voturile, riscau până la 10 ani de închisoare.
Cumpărarea voturilor de către concurenţi electorali sau persoane care se identifică cu un anumit partid reprezintă un fenomen dificil de suprimat din societatea contemporană. Atâta timp cât oamenii nu înţeleg - Cine le cumpără votul cu bani, cadouri sau fonduri pentru bugetul unei unităţi administrativ-teritoriale are deja făcut planul pentru recuperarea înzecită a acestor cheltuieli în perioada mandatului.
“Chiar şi în democraţia americană au existat cazuri de cumpărare a voturilor,
însă acestea au avut loc într-un alt secol”
( Ahmed Dogan, liderul Mişcării pentru Drepturi şi Libertăţi din Bulgaria)
Adevăratele campanii de vânzare a voturilor sunt organizate prin intermediul reţelei internet, atunci când un grup de persoane cu drept de vot îşi scot la licitaţie voturile pentru alegeri. Aşadar, în legislaţia electorală nu este stipulat clar pedepse pentru astfel de vânzări/cumpărări de voturi în timpul campaniei electorale.
Preţul voturilor la licitaţie pentru alegerile prezidenţiale din Argentina,
din 2007, au variat de la 30 de cenţi până la 95 de dolari.
Oferirea banilor, cadourilor, bunurilor ori altor foloase materiale în perioada campaniei electorale şi în ziua desfăşurării alegerilor se pedepseşte cu închisoarea de la 2 la 5 ani în statele europene. Aceeaşi pedeapsă este aplicată persoanelor care primesc mită electorală în schimbul promisiunii de a vota un candidat independent sau un anumit partid politic, precum şi celor care votează fără a avea drept de vot, sau care votează de mai multe ori în ziua alegerilor, adică turismul electoral.
Proporţiile fenomenului respectiv sunt destul de mari (în România, R. Moldova, Bulgaria etc.), deoarece prinderea în flagrant a persoanelor care aplică votul multiplu este dificilă. Pentru că nu există mijloace necesare de a constata că o persoană votează în mai multe localităţi.
De ce? Foarte simplu: există interes şi respectiv recompensă materială. În aceste condiţii, singura metodă viabilă de aplicare de către unii alegători a votului multiplu rămâne compararea ulterioară a listelor suplimentare.
În ziua alegerilor
Alte mecanisme de cumpărare a voturilor sunt desfăşurate în ziua alegerilor prin aplicarea telefoanelor mobile şi a camerelor de filmat în cabina de vot. Numeroşi alegători sunt plătiţi pentru a susţine un anume candidat, dovedind modul în care au votat prin imagini luate în cabina de vot. Deci, în aceste situaţii în unele state a fost introdusă pedeapsa până la un an privaţiune de libertate pentru persoanele care îţi vând opţiunea lor electorală.
Bătălia electorală nu poate fi câştigată fără comiterea fraudelor majore ca: agitaţie în secţiile de votare, manipulare cu listele electorale, exercitarea influenţei ilicite asupra voinţei cetăţeanului în ziua desfăşurării alegerilor. Menţionăm că în timpul exercitării dreptului electoral au fost identificate cazuri de „oferire de bunuri în scopul determinării alegătorilor să voteze o anumită listă de partid”. Aşadar, lângă secţiile de votare activează specialişti într-ale mitei electorale, care le oferă alcool, astfel făcând agitaţie electorală, fapt ce constituie o încălcare flagrantă a legislaţiei electorale.
“În ziua alegerilor şi în cea precedentă ei nu se admite nici un fel de agitaţie”
(Codul electoral al Republicii Moldova, art. 47, alin. 14)
Pe parcursul zilei de votare pot fi încălcate şi reglementări referitoare la listele electorale. De exemplu, neactualizarea acestora la nici o secţie de votare permite fraudarea rezultatelor scrutinului. Pot fi comise falsuri prin figurarea în listele electorale a persoanelor care au decedat ori şi-au schimbat viza de domiciliu, perfectându-şi o viză de reşedinţă într-o altă regiune a ţării.
Unii alegători sunt înscrişi în listele electorale de două ori: o dată cu numele pe care îl purtau până la căsătorie, iar a doua oară - cu cel de după căsătorie. În aşa mod este încălcat principiul: fiecare cetăţean are dreptul la un singur vot. Asemenea încălcări aruncă umbră de neîncredere peste autorităţile responsabile de veridicitatea întocmirii listelor electorale. Există motive temeinice că tăinuirea de public a listelor neactualizate se întreprind cu intenţia fraudării rezultatelor scrutinului contra unei recompense materiale.
De asemenea, exemple grave de încălcare a legislaţiei electorale în ziua alegerilor sunt înregistrate în organizarea legală a ordinii de drept şi asigurarea securităţii procesului de votare. Dacă în secţiile de votare, cabina de vot sau mesele amenajate pentru membrii birourilor sunt plasate în aşa fel, încât observatorii nu pot avea posibilitatea de a monitoriza activitatea membrilor comisiei, atunci apar condiţii nefavorabile pentru exprimarea liberă şi secretă a opţiunii electorale a alegătorului.
În timpul desfăşurării procesului de votare este practicată şi manipularea cu buletine de vot de la tipărirea unui număr exorbitant de buletine, distribuirea frauduloasă până la extragerea acestora din secţiile de votare. Astfel, se poate explica de ce în unele urne de vot pot fi depistate mai multe buletine de vot decât numărul cetăţenilor care au semnat că li s-a înmânat buletin de vot. Ori controlul repartizări buletinelor de vot creează premise de aplicare a metodei “carusel”, care presupune că alegătorul face un schimb de buletine, unul completat de altcineva din exterior pe unul fără ştampila “votat”, pentru care la ieşirea din secţia de votare va fi remunerat de unele persoane de încredere ale concurenţilor electorali.
“Se interzice scoaterea din localul secţiei de votare a buletinului eliberat pentru vot”
( Codul electoral al Republicii Moldova, art. 54, alin. 3)
După închiderea secţiilor de votare
La ultima etapă a alegerilor, anume numărarea şi totalizarea voturilor creează condiţii şi mecanisme de falsificare a numărului voturilor alegătorilor de către birourile electorale, dacă există vreo „înţelegere” între acestea şi unii concurenţi electorali, cointeresaţi în câştigarea alegerilor în ţară. Considerăm că atât gradul de fraudare, caracterul ilegalităţilor care pot fi comise în timpul alegerilor, precum şi proasta organizare tehnică a scrutinului poate influenţa rezultatul acestuia. De aceea, instituirea votului obligatoriu, nu doar benevol, pentru cetăţeni, ar reprezenta o posibilitate de anulare a cumpărării voturilor şi şansa alegătorului de a participa direct la deciziile ce-l privesc, anulând indiferenţa electorală în rândurile populaţiei decepţionate de reprezentanţii poporului aleşi, cât şi a celor cetăţeni cu drept de vot aflați peste hotarele ţării, a căror buletin de vot pot fi falsificate.
În alte ţări (Belgia, Grecia, Argentina, Australia ş.a.) s-a trecut la instituirea votului obligatoriu
pe principiul că exprimarea opţiunii electorale face parte din
îndatoririle cetăţenilor, la fel ca plata taxelor şi impozitelor,
nerespectarea acestuia fiind sancţionată.
Totuşi, votul trebuie privit ca o obligaţie morală şi civică a alegătorilor. Este vorba de o responsabilitate a fiecărui cetăţean faţă de ţara sa. Neprezentarea la vot oferă posibilitatea altora de a decide în locul nostru. Este afirmat că
„oficialii proşti, sunt aleşi de cetăţenii buni care nu votează” (George Jean Nathan)

Noi, grupul de analişti politici "Politik", avem intenţia de a sesiza concetăţenii noştri să perceapă mecanismele secrete de manipulare şi să li se opună. Îi invităm pe alegători, specialişti în tehnologii politice, politicieni să dezbatem împreună materiale la rubrica "Tehnologii politice". Vom vorbi despre politică, despre campaniile electorale, evitând exemplele din viaţa politică a Republicii Moldova. Cititorul are dreptul să-şi facă el, însuşi, concluzii şi să contracareze de sine stătător metodele de manipulare. Fiecare are dreptul la propria opinie, fiecare e liber să aleagă!
Cel mai frecvent tehnologiile electorale „murdare” nu le aplică un candidat sau un partid separat, ci toate structurile implicate în procesul de asigurare şi organizare a alegerilor, inclusiv grupurile financiar-industriale, structurile de forţă şi organele de drept. De fapt, mecanismele „murdare” nu se limitează la PR-ul „negru”.
În prezent, alegerile politice s-au transformat într-o luptă distructivă a concurenților electorali, în care anumite limite par nepotrivite. Este practic imposibil a stabili o limită clară între tehnologiile electorale „curate” şi cele „murdare”. Putem delimita doar extremele. Pe de o parte – respectarea strictă a prevederilor legii, publicitatea fără exagerări şi reticenţe, dezbaterile între concurenţi privind căile de soluţionare a problemelor alegătorilor. Pe de altă parte – ignorarea totală a legislaţiei, aplicarea falsurilor, a diverselor metode şi modalităţi de discreditare a concurenţilor, difuzarea unor neadevăruri vădite, care pot să influențeze corectitudinea și rezultatele scrutinului.
PR-ul negru și formele ce denaturează informația
PR-ul negru – utilizarea „tehnologiilor murdare” (minciuni, falsificări) pentru denigrarea, distrugerea imaginii pozitive a unei persoane, partid sau grup concurent, difuzarea în numele acestora a unor declaraţii umilitoare sau periculoase din punct de vedere moral, etic, juridic etc.
Uneori este suficient publicarea unor informaţii compromiţătoare. De fapt, mecanismele „murdare” nu se limitează doar la PR-ul „negru”, și nu întotdeauna, ceea ce noi numim drept PR „negru” corespunde acestei noțiuni ca atare.
PR-ul cenuşiu – publicitate (pozitivă sau negativă), care nu-şi divulgă sursa Acesta este o varietate a PR-ului negru indirect care nu conţine minciuni directe orientate spre a influenţa subconştientul. De exemplu, când într-un articol despre un caz de asasinat se menţionează în mod aparte că acesta ar fi avut loc în apropierea oficiului unei organizaţii sau în localitatea de origine a unei personalităţi cunoscute.
PR-ul alb – această îmbinare de cuvinte a apărut pentru a defini noţiunea opusă PR-ului negru, altfel zis, o publicitate deschisă în numele propriu.
PR-ul galben – utilizarea cu scopul atragerii atenţiei elementelor imorale (cuvintelor tabu în denumiri, imagini, acţiuni publice, declaraţii rasiste, xenofobe etc.).
PR-ul brun – propaganda fascistă şi neofascistă.
PR-ul verde – un PR social responsabil.
PR-ul self – prezentarea exacerbată propriei persoane, de regulă, în formă anonimă.
PR-ul viral – noţiunea „virus” în cazul dat înseamnă răspândire autonomă. Este determinat de necesitatea oamenilor de a lansa un zvon “oficial”, afirmație a cărei corectitudine nu poate fi verificată.
Tactica PR-ului negru
1. „Atacul frontal” – atacul deschis asupra oponentului prin intermediul mass-media. De regulă, atacul asupra concurentului îl începe o „dublură” , aşa-zisa „clonă” , care începe să scoată la lumină informaţii compromiţătoare despre viața acestuia sau să-l implice într-un proces de judecată. În urma atacului „clonei”, pe arenă apare însuşi „patronul clonei”, care îi acuză pe ambii oponenţi (în cazul în care oponentul a fost provocat la acţiuni şi acesta a intrat într-o confruntare murdară) de aplicarea tehnologiilor murdare şi duce demascarea la bun sfârşit. În cazul dat, succesul va depinde de următorii factori: a) Procesul în cauză are sens să fie demarat cu câteva zile înainte de alegeri, în caz contrar rezultatele vor fi date uitării sau atacul va fi respins; b) Pentru reflectarea posibilelor contraatacuri din partea oponentului, trebuie să aveţi în rezervă mai multe acţiuni de răspuns – cel puţin trei variante de evoluţie a evenimentelor, iar în cazul unui atac de răspuns inevitabil s-ar putea recurge la „vaccinarea” opiniei publice; c) În cazul în care există posibilitatea de a-l demasca pe oponent cu ajutorul altora, aceasta ar fi varianta preferată. „Forţele” care se află în spatele celor ce se întâmplă se află la o distanţă maximă de „reglările de conturi politice murdare”, oferind posibilitatea unor asemenea acţiuni presei independente, „publicului larg” sau „dublurii”.
2. „Atacul de gherilă”. Spre deosebire de cel frontal (direct), legătura dintre emiterea informaţiei compromiţătoare şi autorul ei nu trebuie să fie clară. Alegătorii pot suspecta şi răspândi zvonuri la nesfârşit, însă nici ei, nici oponenţii, nici comisia electorală nu vor avea nici o dovadă.
Pentru aceasta, trebuie găsite câteva cunoştinţe mai vechi de-ale oponentului care ar putea oferi informații denigratoare candidatului.
3. Printre formele intermediare de luptă pot fi numite atacul inspirat al organelor de drept, fără mandate legal asupra oponentului: percheziţia, intentarea proceselor penale, aresturile – tot ceea ce l-ar putea compromite pe oponent.
4. Printre acţiunile din categoria PR-ului negru fac parte iniţierea unor atacuri asupra membrilor propriului staff sau răpirea acestora cu scopul de a trezi compătimirea alegătorilor.
Către începutul campaniei, acţiunile oponenţilor pot căpăta un caracter tot mai feroce. Printre cele mai cunoscute „tehnologii murdare” se numără infiltrarea în staff-ul oponentului a propriilor persoane de încredere, aprovizionarea concurenţilor cu informaţii false, transferul unei sume de bani concurentului din partea unei organizaţii care nu are dreptul să o facă sau din partea unor persoane fizice cu un trecut dubios (cu deschiderea ulterioară a unor anchete penale).
Din categoria tehnologiilor negre-cenuşii se înscriu, de asemenea, formal, următoarele proceduri legale: înregistrarea clonelor, a dublurilor. Forţele aflate la putere adeseori recurg la asemenea metode, cum ar fi: refuzul înregistrării sau anularea acesteia pe motivul „perfectării incorecte a datelor despre bunuri, venituri etc.”, pentru „demararea prematură a campaniei de agitaţie”, pentru „abuz de putere”.
Pe parcursul campaniei electorale, tehnologiile murdare se pot schimba, fără însă a deveni curate. ”Atacurile” au loc prin intermediul mass-mediei – de regulă, proprii, sau a celor din umbră ori străine, dar „bine alimentate”. În acest caz, sarcina constă nu numai în a-i atribui oponentului averi imense sau legături criminale, principalul este distrugerea imaginii sale pozitive.
Pentru a induce în eroare pe adepţii oponenţilor sunt telefoanați din partea membrilor unei echipe selectate special în acest scop, pentru a face agitaţie în favoarea oponentului, dar o face foarte grosolan, ceea ce provoacă efectul invers. Aceeaşi echipă de „killeri de telefon” ar putea dezorienta activitatea staff-ului oponentului, ocupând ore în şir linia telefonică a acestuia, adresând întrebări stupide, chipurile din partea unor adepţi ai partidului respectiv sau ai liderului acestuia.
Formele de denaturare a informației
Există diverse modalităţi de manipulare a informaţiei. Printre principalele modalităţi aplicate în calitate de tehnologii murdare ale PR-ului negru sunt:
Trecerea sub tăcere – simpla tăinuire a informaţiei de beneficiarul acesteia.
Selectarea – permiterea doar a informaţiilor convenabile.
Trişarea – evidenţierea conştientă doar a unor aspecte convenabile ale fenomenului.
Denaturarea – subestimarea, exagerarea, disproporţionarea.
Inversarea – are loc substituirea „albului cu negrul”.
Modelarea – se inventează nişte date false, care nu există în realitate.
Metodele se combină în permanenţă! După cum afirma Jean Rostand: „Minciuna poate părea mai puţin falsă decât un adevăr bine ales”.
Cele maigrave încălcări sunt comise în ziua alegerilor. Este vorba de mituirea alegătorilor, compromiterea oponentului, falsificarea buletinelor de vot, substituirea proceselor-verbale, introducerea în buletinele concurenţilor a unor însemnări suplimentare, cu scopul anulării acestora, etc.
Noi trăim într-o lume a PR-ului negru. Acesta este prezent peste tot – la tv, în ziare, pe stradă, de aceea ne este frică să privim lumea reală cu ochii deschişi.
Ni se spune că suntem liberi şi noi ne temem să credem că nu e aşa!

Noi, grupul de analişti politici "Politik", avem intenţia de a sesiza concetăţenii noştri să perceapă mecanismele secrete de manipulare şi să li se opună. Îi invităm pe alegători, specialişti în tehnologii politice, politicieni să dezbatem împreună materiale la rubrica "Tehnologii politice". Vom vorbi despre politică, despre campaniile electorale, evitând exemplele din viaţa politică a Republicii Moldova. Cititorul are dreptul să-şi facă el, însuşi, concluzii şi să contracareze de sine stătător metodele de manipulare. Fiecare are dreptul la propria opinie, fiecare e liber să aleagă!

“Finanțarea partidelor politice este ca un iceberg:

10% se vede, 90% este sub apă, nu se vede”

(Cristian Pârvulescu)

Partidele politice constituie instrumente esențiale în exprimarea voinței politice a cetățenilor. Începutul perioadei pre-electorale readuce în discuție subiectul despre sursele de finanțare a partidelor și altor organizații social-politice, precum și modul în care formațiunile politice își obțin banii pentru campania electorală.

Puține persoane cunosc faptul că partidele sunt, în general, niște instituții costisitoare în toată lumea, iar finanțarea lor este legată de o probabilitate crescută a corupției politice.

Coruperea în domeniul partidelor politice este o problemă pentru calitatea democrației, efectele căreia nu sunt încă conștientizate de către cetățenii de rând. Astfel, toate statele europene au probleme în domeniul finanțării partidelor. Aceasta nu este o excepție nici pentru R. Moldova, care este o democrație în dezvoltate, iar lipsa practicilor referitor la transparența în finanțarea partidelor politice pot fi observate pe parcursul perioadei de după proclamarea independenței țării.

Finanțarea publică a partidelor politice

Actualmente, majoritatea țărilor utilizează practica finanțării directe de către stat (publică) a partidelor, anual, nu doar în perioada campaniilor electorale. Așadar, partidelor politice le sunt acordate resurse financiare dintr-un fond creat în acest scop, în baza alocațiilor de la bugetul de stat.

De dreptul la alocații dispun partidele reprezentante în Parlament. Există două moduri de repartizare a resurselor financiare statale: în dependență de numărul voturilor obținute de partid după alegeri (Italia, Germania, R. Moldova) sau de numărul mandatelor în Parlament (Danemarca, Elveția, Franța). De asemenea, poate fi aplicat sistemul mixt sau o parte din suma alocațiilor sunt repartizate proporțional între toate partidele reprezentate în organul legislativ. Deci, dependența financiară a partidelor de bugetul de stat, format din impozitele și taxele pe care le plătesc cetățenii, le oferă acestora dreptul legitim de a verifica corectitudinea folosirii banilor de către partidele sau fracțiunile politice.

Această sursă permanentă de finanțare nu acoperă toate nevoile partidelor, de aceea în unele state finanțarea alegerilor prezidențiale se realizează prin intermediul declarațiilor pe venit. Cetățenii care completează declarația indică suma care o transferă benevol în fondul finanțării campaniei electorale.

Finanțarea privată a partidelor politice

Resursele interne- venituri din activitatea editorială, economică a partidelor, cotizațiile de membru sau rețineri din salariul membrilor de partid care ocupă funcții politice ca și alocațiile de la bugetul de stat sunt insuficiente pentru activitatea normală a partidului sau învingerea în alegeri. În rezultat, partidele politice au căutat noi forme de susținere materială a ideilor, cât și a liderilor lor. Astfel, în țările în care a fost interzisă finanțarea partidelor politice de către persoanele fizice și juridice, s-a dezvoltat practica oferirii de cadouri, donații partidelor politice în numele diferitor fonduri. Practic în toate țările candidații electorali primesc ilegal donații de miliarde de euro de la sponsori bogați prin intermediul așa-ziselor comitete, societăți comerciale sau instituționale fantome, deși legislația electorală interzice mituirea concurenților electorali. Astfel, are loc finanțarea la negru a partidelor, deoarece sumele declarate ca donații nu corespund situației financiare a acestora.

În acest sens, unele partide politice dau o dimensiune simbolică finanțărilor acțiunilor lor, ”întru-cât nu doresc să ofere cetățenilor impresia că ar cheltui foarte mult, în timp ce marea majoritate a populației trăiește în sărăcie”, consideră politicianul B. Niculescu-Duvaz.

Schema coruperii politice

- finanțarea partidelor politice și campaniei electorale prin intermediul grupurilor de presiune. În toate statele europene liderii structurilor criminale, clanuri mafiote, oameni de afaceri străini, bănci, corporații transnaționale, campanii petroliere etc. investesc în activitatea formațiunilor politice.

- promovarea intereselor personale sau partizane prin acțiunile liderilor politici. Politologul American T. Ferguson susține că ”piața partidelor politice este împărțită între marile companii care înțeleg ce profituri pot opține din investirea banilor în controlul asupra statului.”

- accederea după alegeri a reprezentanților partidelor politice în organele de decizie ale statului, având obligația de a restitui mijloacele investite și asigura realizarea intereselor sponsorilor săi. Pentru orice partid, candidat independent finanțarea din mijloace private ilicite sau secrete este ”călcâiul lui Ahile”.

De asemenea, este răspândită practica ca unele grupuri de interese achită salarii foarte mari celor mai importanți politicieni. În ultimii ani are loc și infiltrarea liderilor structurilor criminale, oligarhi în instituțiile statale. Aderând la diverse partide sau organizații social-politice, aceștia vor acces direct la putere nu pentru a ”hotărâ soarta poporului”, ci de a manipula deciziile în stat la nivel înalt în scopuri personale sau de grup.

Băncile comerciale, CTN-le, companiile petroliere internaționale ș.a. figurează și ele ca finanțatori ai procesului politic. Ca să-și consolideze pozițiile, să-și mărească veniturile, să câștige ”contracte preferențiale”, ei își asigură prin șantaj sau lobby întoarcerea investițiilor, creditelor acordate pentru campania electorală, datorii enorme, prin spălarea banilor în colaborarea cu cercurile politice ce dețin un control asupra puterii executive, legislative, judecătorești ș. a.

”Acordul” corupt dintre reprezentanții partidelor politice și sponsorii lor va afecta în primul rând populația țării. Așadar, cheltuielile suplimentare în rezultatul mituirii comerciale a funcționarilor de stat vor fi luate din cadrul salariilor cetățenilor.

Până în prezent, nici un stat din lume nu a reușit să creeze un sistem perfect de finanțare a partidelor politice. În același timp, multe țări au întreprins măsuri pentru a asigura transparența finanțării politice. Cea mai eficientă modalitate de asigurare a implementării legislației este aplicarea amenzilor financiare și posibilitatea de a limita finanțarea public de la bugetul de stat, penalitățile fiind mai eficiente.

Statele care trec prin procesul de tranziție trebuie să introducă unele reguli mai severe și un control mai strict al fondurilor politice. În calitate de cetățeni și alegători competenți trebuie să ne interesăm despre originea și cantitatea resurselor financiare de care dispune partidul pe care-l simpatizăm. Chiar dacă partidele politice sunt niște companii private, ele sunt investite cu funcții publice, iar finanțarea lor este o problemă de interes general.

Actualmente, mass-media, cu părere de rău, în dependenţă de abordare, este privită ca sursă de „distracţie”, „formare” etc. Dezvoltarea mecanismului de feed-back, adică posibilitatea formală a ascultătorilor, telespectatorilor şi cititorilor de a exprima părerea proprie şi de a influenţa unele date acordă mass-mediei un caracter de comunicare bilaterală.
Din păcate, nu putem avea dubii în ceea ce priveşte faptul că mass-media este utilizată în calitate de sursă de manipulare a conştiinţei societăţii. Mass-media are o influenţă considerabilă asupra proceselor politice din societatea contemporană, formarea în masă a viziunilor economice, politice, sociale, precum şi asupra rolului lor în societate. Informaţia difuzată în permanenţă exercită influenţă şi asupra nevoilor şi intereselor personale, predispunând individul la un comportament politic concret şi avantajos, care, însă, nu este perceput de societate ca fiind impus de către sursele mass-media.
În prezent, practic, nu au mai rămas surse mass-media independente atât în Republica Moldova, cât şi în întreaga lume. Banii şi puterea deţin sub control aproape toate mijloace de informare în masă. Unele surse (în special cele naţionale) se află sub un control total, iar altele sunt verificate mai „lejer”, astfel având o oarecare libertate de acţiuni.
Astăzi ştirile au devenit publicitate!
Există o serie de tehnici utilizate de către jurnaliştii-comentatori ai ştirilor în scopul formării opiniei necesare în rândurile publicului:
„Citirea gândurilor” („Pătrunderea în subconştient”) – jurnalistul redă părerea unor persoane, treptat transformând-o în părerea întregii societăţi. Cu ajutorul unui astfel de „reportaj” el exteriorizează anumite preferinţe politice.
„Omiterea informaţiei” – permite selectarea informaţiei în aşa fel, încât datele care nu sunt pe placul „unor persoane” să nu fie redate populaţiei. În astfel de cazuri jurnalistul prezintă materialul asupra unor dezbateri lăsând în umbră poziţia uneia dintre părţi. Atunci el transmite doar mesajul unui oponent, în special prin atitudini, emoţii și limbaj.
„Ultima replică” – această tehnică are la bază comentariul final al jurnalistului. După ce jurnalistul anunţă problema propusă oponenților în cadrul dezbaterilor, el finisează mesajul cu citatul uneia dintre părţi, fie în formularea lui iniţială, fie modificat neesenţial. În asemenea cazuri, punctul de vedere al părţii oponente este totalmente ignorat.
„Atac indirect” – reporterul atacă nu o persoană concretă, dar adepţii lui sau mediul în care activează etc.
„Complimentul fals” – jurnalistul face un compliment voalat despre abilitățile psihice sau intelectuale ale unei persoane politice, apoi începe să complementeze activ pe adversarul său. Aceasta tehnică serveşte drept fundament, pe care se bazează „lauda” ulterioară a oponentului.
„Critica falsă” – presupune modelul inversat al tehnicii „complimentului fals”. Jurnalistul crează o serie aparent logică de diverse critici, alese după anumite criterii, spre exemplu critica a trei candidaţi electorali sau partide politice. Mai întâi el enumeră greşelile primului candidat, apoi numeşte defectele celuilalt candidat. Iar în final, când trebuie criticat cel de-al treilea candidat, jurnalistul intenționat trece la alt subiect de discuție.
„Prototipul fals” – jurnalistul prezintă viziunea unei persoane concrete, afirmând că această persoană vorbeşte din numele unui grup politic numeros. Astfel reporterul permite „prototipului fals” de a afirma din numele unei categorii considerabile a societăţii.
„Sandwich-ul otrăvit” – jurnalistul ascunde informaţia oportună pentru candidat între introducerea şi încheierea negativă. Acest mod de prezentare a informaţiei neutralizează părerea pozitivă, pentru a o face cât mai puţin sesizabilă.
„Sandwich-ul dulce” – modelul invers de prezentare a informaţiei negative, care este plasată între introducere şi încheiere cu scopul de a crea imaginea favorabilă candidatului şi/sau grupului politic.
„Exagerarea unui detaliu” – jurnalistul intenţionat exagerează un detaliu negativ.
Toate sursele mass-media sunt supravegheate
Banii sunt un mijloc ce permit realizarea unei colaborări cu jurnaliștii sau redactorii. De aceea, în campaniile electorale se apelează la serviciile unor persoane – specialişti în PR, care au drept scop stabilirea unor relații de prietenie cu jurnaliştii. În ajunul alegerilor toţi candidaţii electorali au câte un jurnalist prietenos. Este nevoie doar de un singur reprezentant al unui ziar, post de televiziune sau radio pentru ca unele partide să primească informaţia necesară despre oponent înainte ca aceasta să fie publicată sau difuzată publicului pentru ca persoanele sus-numite să dispună de timp pentru a crea o strategie în caz de contraatac.
Orice campanie electorală începe şi se finisează cu lupta pentru controlul total asupra surselor mass-media.
Apropo, nu există putere care nu ar încerca să influenţeze toate mijloacele de informare: radioul, televiziunea, presa. Aceste încercări se fac nu doar prin forţă politică, dar şi prin mijloace de manipulare economică. Există cazuri, când un astfel de joc inconştient se soldează cu eşec. Unele surse mass-media sau chiar un media holding iese din jocul început şi intră în conflict direct cu autorităţile. Momentul schimbării poate fi fatal pentru autorităţi. Deoarece conflictul începe să evolueze fără implicarea surselor financiare, acestor surse mass-media le rămâne doar două posibilităţi de acţiune: emigrarea sau atacul mediatic.
Pentru majoritatea partidelor politice care guvernează unica posibilitate de a învinge în campania electorală este de a ţine sub control sursele mass-media. Doar un control total asupra acestor surse acordă şansa de a „spăla creierii” alegătorilor.
”Vânătoarea” surselor mass-media
Doar în unele cazuri presei îi este interzis publicarea unor materiale, care pot dezavantaja anumite persoane sau grupuri. În situația în care apariţia acestor materiale a fost stimulată de către concurenţi, există posibilitatea de a afla despre existenţa lor de la reporterii prieteni. Apoi, de a elabora materiale de compromat sau de a încerca tărăgănarea publicării sau emiterea în direct a informațiilor prin intermediul redactorilor simpatizanți.
Dar nu în toate cazurile apariţia unor astfel de materiale este stimulată de către concurenţi. Având anumite posibilităţi operative este posibil în orice moment de a controla apariţia compromatelor direcţionate nu doar contra oponenţilor, dar şi împotriva partidului pe care îl reprezinți. Care este scopul? În afară de faptul că publicul adoră conflictele, jurnaliștii care au publicat informaţii neverificate şi sunt identificați ca fiind vinovați, devin mai dispuși spre o colaborare remunerată.
Lupta psihologică în mass-media nu este o simplă propagandă între oponenţi, dar un adevărat război informaţional
Odată cu marginalizarea societăţii crește posibilitatea ca aceasta să fie manipulată. Modelele de manipulare pot deveni tot mai primitive, deoarece interesul electoratului faţă de politică descreşte. Efectul este obţinut doar prin „semnale” de propagandă.
P.S.

Oamenii mereu rămân interesaţi de trei lucruri: bani străini, pat străin și moarte străină.

Distrugerea sistemului totalitar, în care cetăţeanul avea rolul de „suspus participant” (F.C.Barghoorn) şi înlocuirea prin instituirea acestuia prin unul democratic, unde cetăţeanul este angajat participativ în procesul luării deciziilor, reprezintă o nouă etapă de dezvoltare a relaţiei cetăţean - stat. Evoluţiile şi procesele sociale, economice şi culturale în perioada actuală au afectat modalităţile şi mizele participării politice.

Prin participare politică se înţelege acel mod de a acţiona, de a se comporta şi raporta al membrilor societăţii, maselor, grupurilor sociale, al partidelor şi formaţiunilor politice faţă de valorile şi doctrinele politice, de principiile şi normele politice ale societăţii, de activitatea politică desfăşurată de organismele şi instituţiile politice societale. În sens restrâns, participarea politică este ansamblul activităţilor prin care cetăţenii sunt angajaţi activ în procesele guvernamentale care le influenţează viaţa prin intermediul unor forme de acţiune politică.

La nivelul oricărei societăţi se impune o participare politică individuală, a cetăţeanului în calitate de alegător şi participant în procesul luării deciziilor şi o participare politică colectivă - de grup, clasă, partide etc. Astfel, în baza acestor criterii participarea politică tradiţional are mai multe forme:

1. Convenţionale, bine integrate şi conform regulilor jocului politic.

Este vorba de activităţi şi comportamente centrate pe votul politic sau privind angajarea activă a unui militant într-un partid, exprimarea opiniei publice, susţinerea financiară a unui lider sau partid, asistenţă la reuniuni politice;

2. Neconvenţionale (de protest).

Presupun activităţile legale (semnarea de petiţii, manifestaţii paşnice, greve, flash mob-urile) sau violente (molestarea adversarilor sau a reprezentanţilor autorităţilor, deterioarea edificiilor publice, incendii, acte de vandalism).

Acestea sunt acţiuni colective (mobilizează grupurile de indivizi pentru o cauză comună), directe (în lipsa unui mijloc tradiţional de mediere), autonome (ce depăşesc cadrul juridic). Practica activităţilor de protest poate fi ierarhizată conform gradului de legitimitate, raportat la intensitatea violenţei acesteia.

În ultimii ani formele participării politice neconvenţionale sunt mai des răspândite. Greve, pichetări, mitinguri de protest paşnice (a sindicaliştilor, minorităţilor sexuale, antiglobaliştilor ş.a.) sunt organizate anual în diferite state. Însă cele mai periculoase manifestări politice sunt protestele violente stradale cauzate de acţiuni disperate ale unor mase sau indivizi care escaladează în incendierea, vandalizarea clădirilor instituţiilor publice, iar prin ciocnirile violente între aceştia şi forţele de ordine pot solda cu un număr mare de victime şi cheltuieli colosale pentru reparaţia ulterioară a edificiilor distruse.

Reieşind din formele de participare în viaţa politică, cetăţenii pot fi clasificaţi în felul următor:

Inactivi, care maximum citesc despre politică din ziare şi sunt dispuşi să semneze o petiţie dacă li se cere;

Conformişti, care se angajează numai în forme convenţionale de participare;

Reformiști participă la forme convenționale de implicare, dar se înscriu şi în cele de protest, cum ar fi boicoturile, demonstraţiile;

Activişti, care se implică în formele non-legale sau ilegale de acţiune politică;

Contestatari, asemănători cu reformiştii şi activiştii din punct de vedere al implicărilor în acţiunile de protest, dar se deosebesc prin faptul că nu iau parte la formele convenţionale de activitate politică.

Acţiuni de sensibilizare a instituţiilor şi opiniei publice, acţiuni de protest sunt organizate în cazul în care sunt încălcate drepturile fundamentale ale omului, principiile şi normele democratice sau ale statului de drept. Aceste manifestări nu sunt rezervate doar liderilor sindicatelor, ONG-lor, partidelor politice în opoziţie, dar şi, spre regret, implicarea grupurilor de interese şi serviciilor secrete. În rezultat activiştii şi contestatarii pot fi cei mai vulnerabili faţă de influenţa şi manipularea de către un grup de persoane cointeresate în scopul destabilizării situaţiei social - politice într-un stat, apelând doar la provocarea sentimentului gloatei, barbariei (nemulţumire faţă de politica socială, neânţelegerea sistemului politic şi economic etc.). La fel, în timpul protestelor paşnice în unele state trupele speciale ale serviciilor secrete aplică scenarii asemenea loviturii de stat sau practicii „Incendierii Reichstag-ului”. Anume incendierea Parlamentului German de către gărzile personale ale lui A. Hitler, în 1933 şi învinuirea comuniştilor de acest complot antiguvernamental a marcat începutul dictaturii fasciste şi preluarea puterii de stat în Germania.

Cele mai violente manifestaţii de protest se desfăşoară în cadrul sistemului politic dictatorial. Astfel, în 1989, în spaţiul ex-sovietic au avut loc „Revoluţii de catifea”, în special în Europa de Est (Polonia, Ungaria, Germania, România, R. Moldova) care a rezultat prin instaurarea regimurilor democratice.

Democraţia devine un instrument de evitare a tiraniei şi de schimbare pe cale paşnică a conducătorilor (K. Popper). Mişcările de contestare şi criticare a guvernării sunt o formă de libertate de expresie. Grevele, mitingurile de protest, petiţiile adresate instanţelor europene au loc în diferite state, ceea ce reprezintă participarea politică a cetăţenilor prin manifestarea dezacordului faţă de puterea politică. În unele ţări, ca răspuns poliţia poate interveni arestând o parte din protestanţi, chiar dacă mitingul a fost paşnic şi autorizat, fără a le explica motivul reţinerii sau aplicând un comportament discriminatoriu. Deci, putem constata că măsurile împotriva manifestărilor legate de criticarea autorităţilor au un caracter represiv şi nu contribuie la asigurarea ordinii publice.

Acest comportament se explică în ţările ex-sovietice prin moştenirea culturii politice pasive, parohiale şi cu profunde accente de sentimentalism (mai ales negative la adresa altor grupări - antisemitism, xenofobie, homofobie etc. ).

Democraţia europeană este influenţată în prezent de apariţia unor fenomene sociale noi, în special legate de dezvoltarea unor comunităţi în spaţii virtuale, adică activismul on-line.

S. Vegh clasifică sursa on-line în trei categorii: conştientizare, organizare/mobilizare şi acţiune/reacţiune. Internetul este resursa cheie pentru activiştii independenţi sau e-activişti. El permite unor organizaţii neguvernamentale să comunice ieftin şi rapid. Mitingurile şi protestele pot fi iniţiate atât de organizatori, cât şi de participanţi cu ajutorul mesajelor transmise în masă şi abilităţii de a răspândi un mesaj cu costuri minime. Astfel, perspectiva unor fenomene politice noi şi utilizarea tehnologiilor informaţionale permite mobilizarea populaţiei.

Un fenomen social recent este flash mob-ul, manifestat de un grup de oameni care se adună într-un loc definit din timp, care desfăşoară o acţiune de scurtă durată, apoi se dispersează rapid. În Occident acesta reprezintă o nouă modalitate de distracţie, cu elemente de conspiraţie, pentru că participanţii se anunţă prin intermediul Internetului, telefoanelor mobile, poştei. Un flash mod este definit de patru reguli: lipsa unui organizator sau lider, iniţiatorul rămânând anonim; nu are un scop anume, este o acţiune legală. Participanţii nu intră în conflict cu autorităţile sau poliţia; activiştii nu trebuie să comunice între ei în timpul desfăşurării. Pregătirea acţiunii are loc în secret, nici presa, nici poliţia şi alte oficialităţi nu sunt informate.

Deşi, flash mob-ul este apolitic, în Europa de Est, el este organizat în scopuri politice. În Federaţia Rusă, de exemplu, cu două săptămâni înainte de votul pentru desemnarea Preşedintelui s-a desfăşurat un flash mob politic. Participanţii purtau măşti cu chipul lui V. Putin şi tricouri cu lozinci anti-prezidenţiale. Manifestanţii s-au adunat în oraşul natal al şefului de stat, lângă fosta lui reşedinţă, scandând „Vova, întoarce-te acasă !!!” şi apoi împrăştiindu-se. Poliţia a intervenit, arestând participanţii. Aşadar, această acţiune nu poate fi catalogată drept flash mob „autentic”, fiind de fapt o strategie bine pusă la punct.

Participarea politică, cea socială nu este un dat al societăţii, al indivizilor, ci el este rezultatul unei intense şi permanente activităţi a societăţii. În cadrul procesului de formare şi modelare a participării politice, un rol important îl joacă cultura şi comunicarea politică, activitatea educativă şi politica desfăşurată în diferite organisme şi instituţii politice, dintre care se detaşează prin importanţă şi eficienţă acţiunea partidelor politice, a mass-mediei, şcolii şi familiei. P. H. Holbac consideră că interesul este „unicul mobil al acţiunii şi conduitei umane”, iar interesul politic este cel care dă scop, sens, semnificaţie activităţii şi comportamentului politic, îl declanşează, direcţionează contribuind totodată şi la reglarea sa. Rămâne doar ca actorii participării politice, adică cetăţenii să poată sesiza esenţa şi scopurile organizării mitingurilor, marşurilor de protest, demonstraţiilor.

„În politică, ca şi în morală, a nu face bine înseamnă a face rău şi fiecare cetăţean inutil poate fi considerat un ins dăunător” . (J. J. Rousseau)
În general, cultura politică constituie un rezultat firesc al dezvoltării societăţii la o anumită etapă istorică, o dată cu geneza statului, evoluţiei cunoştinţelor despre politică sau arta de a conduce, precum şi raţionalizarea implementării cunoştinţelor politice în funcţionare eficientă a unui sistem politic. Deşi, începutul culturii vieţii politice îşi are originea în antichitate (Grecia, Roma), totuşi conceptul de cultură politică a fost introdus în uzanţă în a doua jumătate a secolului XX. Primele studii ştiinţifice despre cultura politică a democraţiei au fost realizate de către cercetătorii americani: G. Almond, B. Powel, S. Verba. Aceştia au definit noţiunea de cultură politică drept „un model de atitudini intelectuale şi de orientări faţă de politică, manifestate în rândurile membrilor unui sistem politic”. În particular, cultura politică este „un model de orientare şi comportare în politică”. (W. Rosenbaum)
Fenomenul culturii politice, indiferent de condiţiile social-istorice de evoluţie a totalizat în întreaga experienţă umană, întruchipând trei segmente de bază: cultura conştiinţei politice, cultura comportamentului politic şi calea funcţionării instituţiilor şi organizaţiilor politice. Cetăţenii, structurile statale etc. sunt purtători ai culturii politice. Deci, prin acţiunile lor politice, aceasta se poate dezvolta, căpătând noi contururi, dar şi poate ajunge în declin, contribuind la deformarea procesului politic şi sistemului social în ansamblu.
Cultura politică reprezintă distribuţia particulară a orientărilor (dimensiunilor) psihologice ale politicului. Aceasta include:
1. „orientarea cognitivă”, cunoştinţele, interpretările, atitudinile privind perceperea proceselor şi sistemul politic;
2. „orientarea afectivă sau emoţională”, sentimentele, disponibilităţile afecte privind sistemul politic prin prisma crezului politic;
3. „orientarea evaluativă”, judecăţile şi opiniile cu privire la evenimentele şi procesele politice conform unui sistem de valori individuale.
Fiind corelate sistemic şi funcţional, aceste dimensiuni ale culturii politice rezultă în trei stări de spirit ale populaţiei în raport cu politicul: aprobare, apatie şi alienare. Astfel, în dependenţă de modul de îmbinare ale orientărilor politice, rezultă următoarele tipuri majore de cultură politică (G. Almond, S. Verba): parohială, dependentă şi participativă, inclusiv tipurile mixte: parohial-dependentă, dependent-participativă, parohial-participativă.
- Cultura parohială - caracteristică statelor unde populaţia nu conştientizează importanţa problemelor de interes naţional şi/sau mondial şi nu manifestă interese pentru valorile şi mecanismul sistemului politic naţional. În această categorie intră societăţile tradiţionale tribale şi comunităţi locale autonome. Se distinge prin faptul că în asemenea societăţi nu există roluri politice specializate, dar predomină o cultură politică a tribului, clanului, etniei, satului, bisericii etc. De regulă, probabilitatea dezvoltării parohialismului relativ pur are loc în sistemele tradiţionale simple, în care specializarea politică este minimă, deoarece sentimentele şi atitudinile indivizilor sunt orientate tipic doar spre aceste instituţii de referinţă.
- Cultura dependentă - specifică unor comunităţi dominate de valori naţionale. În cadrul societăţilor respective, subiecţii acţiunii politice sunt conştienţi de existenţa sistemului politic, dar manifestă o atitudine de pasivitate în privinţa participării la viaţa politică şi la procesul decizional. Ei sunt orientaţi afectiv faţă de autoritatea guvernamentală specializată, evaluând-o ca legitimă sau nu. O cultură dependentă pură apare în societăţile unde există o structură diferenţiată de autoritate şi regulile eticii supunerii (subordonării totale) populaţiei.
- Cultura participativă, tipică sistemelor democratice. Se instituie ca un rezultat al eficienţei proceselor educaţionale de dezvoltare şi a unui grad înalt de organizare civică, reflectând experienţele politico-sociale specifice statelor democratice. Membrii societăţilor date tind să fie orientaţi către un rol activ în procesele politice, chiar dacă sentimentele şi evaluările unui asemenea rol poate să varieze de la acceptare la respingere.
G. Almond consideră că aceste tipuri de cultură politică funcţionează şi se influenţează reciproc. Astfel, în unele state, sistemele politice în care predomină culturi participative vor include uneori şi componente parohiale sau de dominaţie. Discordanţa dintre cele trei dimensiuni structurale ale culturii politice se poate manifesta prin fenomenul Standardului Dublu (a spune una şi a face alta) şi chiar a Standardul Triplu (a gândi una, a spune alta, a face altceva) în societate. Astfel de standarde sunt caracteristice de la un scrutin electoral la altul pentru majoritatea populaţiei.
În condiţiile actuale de mediatizare a vieţii politice sub imboldul mijloacelor audiovizuale s-a dezvoltat un nou tip de cultură politică, cea „de spectacol” (R. S. Schwantzeuberg). Ea este un tip de parodie a culturii politice participative în ţările democratice, care are drept scop înstrăinarea politică a cetăţeanului. Chiar dacă se crede a un actor liber şi activ al sistemului politic, în realitate, însă, este doar un spectator manipulat de jocul politicii de culise.
O altă deviere de la clasificarea culturii politice tripartite reprezintă modelele culturale sau subculturile care au generat în rezultatul diversificării intereselor antagonice ale unor categorii de populaţie. Astfel, subculturile politice (ale elitelor, maselor,grupurilor religioase etc.) întruchipează o sinteză a propriilor sisteme de valori care reprezintă o sublimare a nevoilor, aptitudinilor, stilului de viaţă comunitar.
Identitatea unei subculturi se poate baza pe moştenirea sa etnică, pe condiţia sa economică, apartenenţă etnică, istorie. În acelaşi timp, pe lângă subculturile politice, pot fiinţa şi contraculturi care au drept conţinut contestarea vehementă a practicii politicii oficiale, a valorilor dominante în societate, propunând adesea schimbări instituţionale radicale. Acestea sunt culturile politice extremiste (mişcarea neonazistă, ultranaţionalismul, extrema dreaptă, ş.a.), care şi-au dezvoltat propriile lor tipare culturale, exprimate prin idei, valori, norme, care se contrazic cu cele societale.
Lipsa totală a unei culturi politice şi subdezvoltarea culturii societăţii civile, înlocuită prin propaganda ideologică a fost caracteristică şi regimurilor totalitare. În aceste societăţi, majoritatea populaţiei era dominată de complexe autoritare, având păreri diferite de cele oficiale. Se acredita ideea că „oamenii simpli nu pricep în politică, toate problemele urmează să fie rezolvate de cei din vârful piramidei”. Astfel, a fost stimulată apatia politică şi handicapul contraculturilor politice cu un caracter anticivilizator, întruchipată în tipul Homo Sovieticus.
În prezent, unele state ex-sovietice din centrul şi estul Europei au moştenit o serie de paradoxuri la nivel de mentalitate şi comportament. În acest sens politologul V. Saca a făcut următoarea clasificare: paradoxul stihinic (susţinerea şi totodată, respingerea relaţiilor de piaţă de către majoritatea populaţiei); paradoxul hrăpăreţilor (a oligarhilor şi persoanelor care justifică uzurparea bogăţiilor naturale prin „grija” faţă de viitorul ţării); paradoxul „mutanţilor” (cei care-şi schimbă brusc convingerea despre lume, declarându-se adepţi ai unor idei diametral opuse în raport cu cele pe care le împărtăşise o viaţă); paradoxul „straierilor rătăcitori”(migraţii dintr-un partid în altul); paradoxul simulanţilor (îndeosebi în rândurile funcţionarilor), cei care imită grija faţă de binele public, dar în fond îl subminează.
Depăşirea acestor handicapuri prin trecerea la sistem democratic a presupus promovarea unui nivel înalt de educaţie, informare, competenţă fără de care a fost imposibil participarea complexă a cetăţenilor la viaţa politică a statului. Cultura politică a devenit o pârghie de contrabalansare a puterii.
Conform gradului de participare a cetăţenilor la funcţionarea sistemului politic democratic, SUA şi Regatul Unit al Marii Britanii şi Irlandei de Nord au o cultură politică participativă pură. Aceasta s-a materializat prin participare, acţiune, comportament politic.
Cultura politică este responsabilitate, libertate, cunoaşterea drepturilor omului şi cetăţeanului, iniţiativă, spirit de asociere, activism, etc. De aceea, cetăţeanul democratic trebuie să fie activ şi să se implice în politică. Să fie raţional în modul său de abordare a vieţii politice, să fie ghidat de raţiune, și nu de emoţii. Să se informeze corect şi să participe la procesul decizional, de exemplu, să ia decizii cu privire la modul pentru cine va vota, în baza unui calcul precaut în raport cu interesele şi principiile pe care vrea să le promoveze. Doar astfel, cultura politică a statelor în tranziţie va evolua de la cultura parohială la cea participativă activă.